Aviz "moralistilor"
Spui că sinele-i călești, când, de fapt, bălăcărești... - Ai grijă cum le-mpletești, prea-i ușor să murdărești!
Bolero
«Ce briză acustică plăcută, ce ritm înălțător, ce profunzime, cât mister și forță delicată poate-n mai toate, de-odat', să imprime! Pe nesimțite pornește dansul, la-nceput cu pași vădit ne-ncrezători, ce-ajung, venindu-le-un pic curajul, să ne-apropie tulburător de nori. "Mă tem c-aripile-o să-mi cedeze..." glumești, arătând spre un toc orbitor; brațele-mi deci, să se revanșeze, ghiduș, mi-acoperă ochii-n semn că dor.» Dansând acum pe-o altă melodie, așa te văd, din când în când, în gând! Cum mai jucam odat'... Ce nebunie! (Poate că ne-am oprit mult prea curând...)
Capcana vanității
Ma gândesc că, poate, ai și tu dreptate să te comporți cu mine-așa formal, căci, de-o vreme-ncoace, prin gesturi forțate, mă-mpiedici, crunt, să fiu prea natural. Draga mea, zi-mi, totuși, ce te-abține a-mi da, la o-adică, liniștea înapoi? Care-i treaba? Ce este cu tine? Ce planuri ai, de fapt, tu, cu-acel simplu "noi"? - Te-ai prins c-acest parfum de-atitudini vane (ce-mi provoac-o crudă amețeală), ți-l suport că numai rămânând cu mine mi-ai dovedi cât simțurile-nșală? De ce lungești ăst amurg chinuit, jucând un teatru lax cu-așa cerbicie, tristă umbră a celei ce-am iubit dintr-o anume zi pân' la nebunie?
Când singur sunt
Singurătatea lesne-mi port când o-mpart doar cu mine, dar vai, ucide s-o suport când singur sunt cu tine!
Câteva alegeri suspecte…
Să îți sugerez, mai la fiece-ntâlnire, vreo umbră de idee, cât de cât, complicată, bazat c-ar rezona cu propria-ți gândire - poate era doar o-nclinație cam idioată… Să încerc apoi, printr-o abordare cât mai fină, chipu-ți când observam, "interesat", cum cască, să o mai dreg puțin prin conversații de duzină, poate c-a fost o altă-alegere prostească... Să sper c-ai distinge-n valuri rămășițele ce uneori se mai ridică din vreo adâncime, sau că-ți sunt într-atât pe pământ picioarele numai din pricina unui acut rău de-nălțime... ...................................................... Ca om, se zice,-alegerile-ți că te reprezintă... Hm! Privind în urmă-mi zic: "Ce figură tristă!"
Celălalt obraz
Cu osebire când nu cauți să fii bun, altruismu-arată-ți ca ieșit din comun; neașteptând de-aici vreun oarece profit, precum ar face-o poate-un suflet pur falit. Totuși, cu vreun profitor când te-oi duela, teme-te de face pe nevăzătorul, și de o părea a se-autoflagela, păzea! să nu îți pupi vreuna cu bastonul. Iar de apuc-a da mișelește-n tine, întoarce-i și tu, frumușel, cellalt obraz, doar dacă, prin asta, simți că-i faci vreun bine ce-i incapabil să te-orbească de necaz.
Clasicul
Oare-acel ceva... capabil timpul a-l combate, părând a merge în oricare-actualitate, s-ar ofusca dacă ar fi privit de muritori drept veșnicul pasionat în a face furori?
Concepții înghețate
M-am născut pe-un ghețar: vreme câinească, cu vijelii și geruri nebune, prea hotărâte parcă să mă călească pentru-o viață departe de tine. De sub ceru-acela lipsit de speranță, tu îmi cereai să fug, să îți cedez, deci eu, deși mai tot un bulgăr de gheață, am găsit o cale să evadez. (Știam că,-n plin absurd, n-ai fi protejată de-un tribunal ce aspru pedepsește, că sigur ai pieri în lumea-mi nefastă, și-ales-am să nu risc, urmându-te!) Iar dacă-n întregime, apoi, dăruit, procesului de-aclimatizare, nu am ezitat să-ți curg, pic cu pic, topit, la rădăcină, fără-ncetare, aș vrea, acum, să cred că nu m-ai judecat prea aspru,-ndemnu-ți stins c-am ignorat. - La florile de colț, da, cred, m-aș fi-ntremat! Ǎst gând însă fu prea de lepădat...
Coșmarul
Nu vreau să mai visez o lume de nevoi, de ură, de dușmănii, necazuri și reverie sumbră. Nu vreau să mai visez o lume de minciună, plină de falși prieteni și ticăloasă vină. Nu vreau să mai visez o lume-n plin dezastru, cutremurată zilnic de războaie ce prevestesc un viitor sinistru. Nu vreau, nu pot să mai visez, dar zile trec, se duc și anii, iar ceasul tot mai tare sună, și zile trec, se duc și anii...
Cu dublu tăiș
"Oare o fi de bun augur să îți pară că-ntrevezi vreun lucru-n care niciodat‛ nu vei înceta să crezi?" Nu demult, la modul ăsta, subtilă,-mi tot strecurai semne ale adâncimii în care mă adorai. Acum, privind un piculeț mai detașat în urmă, îmi zic că, poate, n-o spuneai, întâmplător, în glumă... Hm! Cine naibii-ar fi crezut cât de profund caraghios mi-era, în fapt, obiceiul de-a te lua prea-n serios?
Cu vino-ncoa
stil de vino-ncoa - floare de nu-mă-uita în plin câmp cu maci
Curată limpezire
"Arta-i sudoare însă acela ce transpiră, de-obicei, simte cel mai puțin dezgust... - Gusturile-ți într-ale cititului mă miră; totuși, nu te fac și-un scriitor cu gust." Cam așa-și asigura un cărturar, amicul, care-i ceruse să-și dea cu părerea: "Spune-mi, pe bune, cât de-nsemnat mi-este nimicul? E de rămas la partea cu citirea?"
Curiozități bolnave
Există o mai bună glumă a cunoașterii decât cea de-a îl ridiculuiza pe curios în mod fatal, iluzionându-l că experimentarea sinuciderii ar avea un rol autodidactic epocal?
Cutia pandorei
Pandora? - Poate însăși acea făptură ce se-mplinește, purtând minunea-n pântecu-i de-olimpiană roabă, sperând că viitoru,-n așteptarea clipei când va naște, de trainicu ei cuib, prea mult, nu își va râde-n barbă. Copiii? - Poate tocmai acel miraculos pământ fertil unde binele și răul își află rădăcini; fiind vii dovezi, în timp, c-a fi părinte-i chiar lăudabil, dar, ne prea luând-o-n serios, poți rasoli grădini. Se tot succed generații, numai că printre lanuri parcă-aceiași mărăcini sufocă florile mereu, mereu. Familia? - Poate proba că-ncă dintru-nceputuri, grădinăritu-ncuiat, n-a prea distins elita, de plebeu…
De Moș Nicolae
Sper ca Moșul de-o să vie și-anu-acesta pe acie să ne-aducă bucurie, să ne-aducă omenie, să ne-aducă dărnicie, să ne-aducă armonie, nu-n surplus, ci, cât să ție pân' la anu,-n Decembrie, când din nou el va să vie în șosete să ne puie!
De-ale micimii
Reliefând că a te depărta de lucruri ordinare, comportă riscul de a suporta oprobrii viitoare; vreunul ce s-ar vrea fenomenal, n-ar prea face niciun cent, tot insistând a se-arăta banal, chipurile, că-i atent.
Declarație
În aer, pe uscat, pe ape, prin mii și mii de vieți, prin moarte, răzbi-voi oricât de departe când inima-ți m-o vrea aproape!
Despre o închipuire neavenită
Deși cum concepeam cândva iubirea, până ce aievea să o întâlnesc, din teatru, filme, cărți ori de-aiurea, recunosc c-abia dacă-mi mai amintesc, acum, n-aș prea-ndrăzni s-acuz pe nimeni din cei ce-atunci cercau să o descrie, deprins cu stima pentru acei oameni pe care "a greși" nu-i ține-n frâie; totuși, mă gândesc că realitatea poate chiar a fost un picuț cam dură când a călcat cu toată greutatea peste închipuirea-mi imatură.
Despre sondaje
Frăsuială mare-n țară: Un virus urcă-n grafice turbat; Împăratu-i foc și pară, Pesemne dânsul scade ne-ncetat.
Dialog parțial
– Să minți ușor din sentimentul c-altfel o să fii, într-o bună zi, mult prea obscen mințit, nu-nseamnă-ndreptățită totuși injustețea s-o admiți pentr-un potențial nedreptățit? – Poate,-nsă idealurile prea pline de pretenții, ca cel de-a spune adevărul să ți se spună adevărul, nu-nseamnă mai mereu a bate câmpii aplicându-le tocmai persoanei care te duce cu preșul?
Din adâncuri de pustiuri
A pustiu tot face valuri peste-ntins o supernovă, trecutu-mpânzind de-a pururi cu un iz de arsă slovă. Prezentul, c-un surâs pe chip, deodată, își ia zilele - valuri și valuri de nisip cad vlăguind clepsidrele. Iar viitoru-ncremenit suflu-abia dacă mai are de-a vesti clipa ce-a fugit prin ecouri funerare.
Dintre două genuri de oameni
Între cei care nu-ți iartă că îi ierți pentru răul ce ți l-au pricinuit și aceia care-ți iartă că nu-i ierți pentru binele ce ți l-au făptuit, oare-atunci când ți-e prea dificil s-alegi cel mai indezirabil gen, 'n-ansamblu, deciziile-ți s-ateste că-s grav vagi? Sau că-n viață nimic, poate, nu-i simplu?
Doi pasageri și un proces de conștiință
"Presupunând că ar fi de admis subconștientul drept partea minții ce-nsumează numai anonime forțe, atunci, cum ar fi mai inacceptabil conștientul, ca rezultat ori simplă rezultantă-a fix acelor forțe? …………………………………………………………… Cât din ceea ce se-ntâmplă-a-i fi vreunui eu subconștient, i-a fost, cândva, acestuia, filtrat de conștiență? De asemenea, cam cât din ce-i e,-n general, cuiva, prezent, ține-n exclusivitate de propria-i voință? Şi-n caz c-ar exista un câmp (despărțitor) de forță, ce-ar ține-n echilibru conștientul și subconștientul, oare-aș avea-ndreptățit vreun proces de conștiință, absurd, de m-aș aventura chiar "conștiință" denumindu-l?" Cam la modul ăsta-i administra-ntr-o dimineață-o mostră de-"nțelepciune"-un oarecare, altuia,-n trenu' de-Onești, iar celuilalt i se citea "Cum dracului" pe mutră "am dat eu peste ăsta? Şi cum să-i spun: «Amice»! Mă scutești?"
Dorință imposibilă
Ce nu aș da doar pentru-a te-ntâlni întâia oară încă odat', când nu știam cât poate împlini surâsu-ți cel mai nevinovat. Nici nu mi-ar păsa că istoriei îi place să se tot repete; aș face față ironiei ei cu care de-obicei lovește.
După faptă și rasplată?
Cauți un echilibru între faptă și răsplată? Nu te mira să îl găsești calamitat de viață…
Emigrare ratată
Mult prea dur de vânturi ferfeniți, debusolați de-atâta scuturat, pricăjiții nori, în raze-nfipți, stau resemnați cu toții la uscat. Treziți încă din zori și-ademeniți de niste păsări călătoare, porniseră, puțin cam adormiți, spre țări un pic mai primitoare. Credeau că-n drumul ce-aveau de parcurs vor fi ghidați de zburatoare, dar pare-se ceva nu prea a mers și-au fost lăsați cu ochii-n soare. De-aia,-ntrucâtva, vestea li s-a dus c-ar cam fi cu capetele-n nori, deși, se zice că priviți de sus devin sumbri bravii visători.
Eșecul
"A îi cultiva cuiva prietenia după ce-ntr-un mod oribil l-ai brutalizat, asta,-n general, frizează nebunia sau că intelectual ești grav întârziat." Cam așa îi explica ursul, lupului ce unor oi tot da a le intra în grații. "Nu știu ele, crezi tu, c-oricât te-ai silui, năravu ți-e nărav și-o să-și arate colții?" Trecut-au ani, iar lupul, într-o bună zi, se-ntâlni cu ursul, din pură întâmplare: «Știi? Totul mergea bine, dacă poți să crezi; oile chiar devenind nostim sfidătoare. Totuși, lucrurile-așa evoluat-au c-am ajuns, într-un sfârșit, să îți dau dreptate: Noile-mi "amice" se pare c-așteptau doar oportunitatea de-a fi răzbunate… Adunându-mă de jos cu greutate și-ncercat de-o greață imposibil de descris, c-o ultimă zvâcnire de demnitate m-am lăsat, fără a riposta-n vreun fel, proscris.» Ursul, ce-ascultase un pic cam sictrit, mai destinse atmosfera c-un vag mormăit: "Tu, lupule,-așteptările mi-ai depășit - nu ești numai dus, ci și de-a binelea tâmpit."
Fără perdea
La artist, credința oarbă-n propriul său talent, a cărui strălucire apusă-i, vai, de mult, ades, iradiază extrem de virulent o lumină ce vădește numai steril tumult. Chiar și-acea subestimare-a propriului talent, cu care ține-a face vreun artist paradă, nu prea este-ntotdeauna un brav argument pentru rațiunea,-n fapt, de a pune-n gardă. În fine... neîmplinirea propriului talent pentru un oarecare-artist în devenire, adesea-i evaluată foarte pertinent ca cea mai meritoasă, a sa, împlinire.
Frustrare-n peisaj
De niciunde venind, spre nicăieri zorind, se umflă-un vânt vuind, copacii despletind, frunzele îngrozind. Câțiva nori vălurind în lacul strălucind, se-amuză forfotind soarele amețind, razele-i prigonind. Perechi în parc, roind, alei însuflețind, se întrec făurind povesti de-amor, zâmbind, pe-ăi singuri necăjind. Cam așa vântul vuind, norii în lac vălurind, perechi pe alei roind, mi-e dat azi să le surprind, deplin, cred, să mă deprind cu-a mă tot trezi murind.
Fundătura
"A nu mai trage chiar nicio speranță, pradă unei deznădejdi turbate, nu numai de la neclintita moarte, dar și de la propria ta viață." Iată un loc care, cu-ale lui ghiare, așa te-afundă-n morbiditate, că pân' și-n sinucideri ca la carte, nu vezi vreo portiță de scăpare...
Ghicit în ghioc
restul e-n ceață - înfloreste-un ghiocel ghicit în ghioc
Glasuri din morminte
Se-mpute treaba! Este c-o simţiţi și voi? Prea e rea iarba… Mustește-a puroi (ne spun martirii geaba), vrut-am asta noi? Daţi-ne 'napoi, că ne apucă scârba, vise mai de soi. La cât e buba, "raiului" vieţii de-apoi, îi vom zice ba!
Haiku. De florii
Ziua de Florii - Pisc, mormânt, pământ de flori Bulbi de trandafiri
Haiku. Grămezi de frunze
Un vânt ce taie Grămezi de frunze moarte - Alee în parc
Haiku. merii înghețați
eden jalnic nud - canci frunze în dotare merii înghețați
În fața sa
În fața strălucirii sale, aerul pălea... - nefericitul, tot aspirând să-i dea semnale, înduioșător, își pierdea suflul. În fața gingășei sale, timpul însuși, sfios, se-mpleticea, inapt de a găsi o cale dintre a trece ori lat a zăcea. În fața frumuseții sale, poate-ar fi trebuit să fiu mai breaz însă devenind, brusc, banale, gândurile-mi făceau parcă-n necaz.
În loc de resentimente…
Criticul ce-i înzestrat cu prețiosul geniu de-a imortaliza căderea vreunui creator, sec, înfățișându-l ca pe un jalnic ageamiu care oripilează c-un prost gust nepieritor, se-ntâmplă câteodată să-l împingă pe artist acolo unde prea puțini s-au mai aventurat; adică, să conceapă,-n ciuda oricui defetist, vreo opera chiar delicat de descalificat.
În zâmbet de Titanic
În astă lume-adâncă și-atât de-nșelătoare, ce pentru plute-abstracte digeră greu proiecte, dar care își permite, chiar gratis, să-ți ofere sicrie plutitoare de-a gata brevetate; năzuind să navighez prin marea-nvolburată, m-am apucat să-ncropesc, cândva, o mică barcă, atent cu-orice temeiuri de-a fi prea rușinată că unu-ntr-atât necopt a dat s-o făurescă. Parcă văd, ce-i drept, și-acum, Titanicul, surâzând: "Ia spune, prietene! N-ai vrea să-ți țin cadența?" E-amuzant, deci merită,-mi zic marinărește-n gând, iar și iar a tot vâsli, ironizând speranța.
Îndepărtări forțate
Să ai tăria de-ai îndepărta, la timp, pe-aceia pe care-i respecți, când simți că altfel i-ar discredita prea mârșavele tale intenții; totuși, să o faci menținând vie decența de-a te-autorespecta - sădindu-le, cu diplomație, motive de a nu te regreta.
Întâlnire "poetică"
El: N-aș fi crezut că n-o să te retragi oripilată de modul cum dansez... Sau e doar un truc prin care mă atragi cât să pot vedea în ce hal te stresez? Ea: Trăiesc doar "clipa", de parcă ar fi ultima ce-mi e-n viață destinată! Oricum (mai ținu gentilă-a se "trufi"), fost-am și eu cândva o-mpiedicată! El: Am înțeles eu bine unde bați? - Sugerezi să-njghebăm un micuț trecut, apoi, tu și eu, oricât de-amorezați, să sfârșim subit ce-acum am început? Ea: Hai, nu mai face-atât pe-ofensatul, că nici cu tine nu-mi este rușine… - te-am "mirosit" deja…, cu tot respectul, zi-mi deci cum preferi? la tine,-ori la mine?
Într-o zi
Părea doar o zi ce n-anunța nimic... Deodat', un zvon s-a răspândit… - Era ceva cumplit, despre-un fost amic… Cât de ciudat... - "S-a prăpădit!" Poate, într-o zi, la fel se vor afla și despre mine vești de-adus: "Ai auzit ce s-a-ntâmplat cu ăla? Ei bine, pare-se s-a dus!"
Între o victimă și un kamikaze religios
Chiar ai paria cu viața pe viața de apoi? Frumos, dar nu te curăța, mizând absurd pe noi!
Întrebare banală
(Uneori, iubirea, din cauza propriei inerții, e spulberată. Atunci, ca și în cazul vreunui membru lipsă căruia parcă i-ai mai simți uneori prezența, rămâne ciotul cu aparenta-i prelungire ciudat dureroasă…) Între a-i sugera, subtil, c-o placi, prefăcându-te că te prefaci, și a îi spulbera din socoteli, mârșav, înșelând-o că o-nșeli (expuși fiind, pe-acolo undeva, vreunui hotărâtor ceva care să arunce-n derizoriu orice demers reparatoriu: ea, eventual, prinzând a-ți cere, deliberat, ce nu se cere, ori tinzând chiar tu, cumva, a face vreun lucru care nu se face), oare peste ce poți da mai rău decât să fii-ntratât de bălălău, încât, "cavaler", să nu alegi, de-acest marasm, a-ndura s-o dezlegi?
Jalnică inerţie
Culoarea de vară-i de-un timp ruginiul, ucide-a vedea că și soarele-o poartă; s-a molipsit de ea parcă-ntreg pământul, chiar mângâierea-ţi e deplin asortată. Pentru-a fi-n acest ton și-au pus pardesie sumbre de toamnă, primăvara și iarna, conturând agale o dizarmonie ce tinde-obsesiv a-nnegura retina. Când ninge, evident, fulgii-s de rugină, picăturile,-atunci când plouă,-s ruginii, și bruma-i în trend din zâmbetul de vină care mai plachează vreun rost al inimii. De-atâta "nuanţă" nici toamna, de-o vreme, nu mai e deloc ceea ce-odată-mi părea, altfel, în ochi, la cât scânteie-anateme, sigur ar lovi-ntr-o inerţie-așa rea.
Lucruri cu care, se zice, ne naștem
Presupunând c-ar fi un dat, spre-a-ți resimți torsul pașilor și-n răscrucea lor, având întreaga viață ochi pentru-a-l simți ca obligație la "Orbitor", cam greu, sufletu-n om, a consimți c-ar fi vreun specimen nemuritor, prea-n mulți pare-o minune-a re-ncolți, pân' la cosit, când și trupește mor.
Mai în glumă… Mai în serios…
Talentul umilirii care-i facută-n glumă, nu-i chiar apanajul impertinentului; îns-a-l întrebuința doar pentru-a stoarce stimă, este semnătura clară-a abjectului... Talentul de-a umili cu seriozitate, pare a izvorî, ades, din pur respect; totuși, a-l utiliza numai din vanitate, e stilul exclusiv al omului infect...
Mic fragment din dialogul cu un om religios
– Ideea de-a-ți dărui totul sau din contră, de-a-ți fi luat, nu urcă niciodată potul ca atunci când tot ți-e dat! – Asta-i mostră de nimic pe care n-aș miza prea fudul - chiar și când n-ai mai nimic putând pierde-ori da încă-ndestul...
Mic manifest pro-ubicuitate (Din categoria: „Dă-o dracu' de democrație!")
Ce-i acela guvern? Hai să-l desființăm! Ce-i acela parlament? Hai să-l desființăm! Ce-i aceea justiție? Hai s-o desființăm! Ce-s acelea partide? Hai să le desființăm! Tot ce-avem nevoie, cu celeritate, pare-a fi un hiperpreședinte, frate!
Mică confesiune
Nimic mai mult pe-acest pământ nu pare-a mă-ncânta decât atunci când vrednic sunt de fericirea ta!
Mică problemă de psihologie (la o băută)
– Oare deșteptăciunea desemnând-o a gândurilor calitate-n timp, n-ar da inteligența raportând-o, mecanicește, la același timp? – Oprește-te amice, fă-ți un bine! Sticle-s și-altă dat', de "aprofundat"…- Ai aere, de-obicei, mai mignone, dar iq-ul azi ți-e suspect gonflat…
Mică-ntrebare legată de milă…
Care dintre mila de mila altora și acea milă de propria-i milă oare pe om, în general, l-ar ușura mai degrabă de i-ar pune stavilă?
Mici reflecții despre prietenie
Prietenia zdruncinată de cea mai josnică trădare, rar poate fi reanimată, îmbălsămând-o cu iertare. Prietenia sabotată de-ncrederea exagerată, se lasă greu resuscitată, supradozându-i toleranță.
Mici ticăloșii
Dezinteresul omului interesat, ades inteligența o insultă, atunci când interesu-i "dezinteresat" e stimulat de măgărie brută. "Simțirea" celui ce-i cu totul nesimțit, răbdările, în genere,-ofensează; nu că măgaru' ar fi devenit simțit, ci, mai cu seamă, că-l avantajează.
Micuțe gânduri
Ne-ntrevăzându-ți superficialitatea care îți întrețese adâncimile, te poți prostește prinde-n seriozitatea ce îți împăunează profunzimile. Ne-admițându-ți, de-asemeni, limitările, dintr-o-ambiție, indecent, necontrolată, ajungi, ades, să îți vezi împlinirile corodate de-ncrederea-ți exagerată.
Moment de început
Valul mă tot ia, de-un timp, nu contest, și-un gând se reia: «Hm, să fie-acest "Chiar crezi c-a trăi moartea-i a-ți clădi?" - mod de-a șovăi și-n minte-a-ți sădi: "Cum oare-aș putea viaț-a-mi făuri, fără a avea pentru ce muri?"?» Poate,-și zise-un el doritor de-a ști, însă-i și un fel de a te prosti. Și-i veni în gând, mai apoi, abrupt, ziua-ceea când lumea i s-a rupt...
motiv milenar
el, gelos, ea, vai, iubire bipolară - motiv milenar: ce ești tu, de fapt? - o-ntâmplare ce pururi viața mi-a schimbat ce e El, de fapt? - o-ntămplare ce pururi moartea mi-a schimbat
Naiv apel politicienilor…
Domnilor ce amețiți cu-atâtea direcții de soi, încercați să nu mai fiți așa absurd de-atenți cu noi, altminteri se pot face cu ușurință confuzii capabile-a aduce, în timp, oareșce convulsii... Oricum, făgăduita lumină-n capăt de tunel, zărită,-n fapt, că fost-a, vă mulțumim cu nespus zel! (Eram ca sub hipnoză când s-a decis nerușinat alimentul de bază, pâinea,-n gogoașă transformat… Dinspre capăt, tunelul, c-o lumină tot mai vie, ne aducea mirosul dulceag din gogoșerie. Drumul cam săturase, așa c-am luat mulți la pachet, căci se mai deschisese pare-se-o cale spre concret…
Naivități legate de caracter
Cevaurile ce contează pentru cineva (nu cele ce, în general, contează), sunt oare,-aceluia,-n măsură de-a și conserva caracteru-i pe care se mulează? Presupunând că întâmplarea de a fi simțit de-altcineva, pentru timp, chiar contează, pe cine oare,-acesta, s-o baza,-ntr-un nesfârșit, să-i ofere-un mod ce eternizează?
Nebunia generală
Se zice că peștele de la cap se împute… (Ȋnțeleaptă vorbă, înclin chiar să-i dau dreptate!) - Ce te faci însă când, deși ales democratic, capul nu are cap? Unde să mai arăți atunci cu degetul? Nu-mi vine în minte acum decât un banal exemplu din fotbal (poate ar fi fost mai nimerit unul din tenis…, însă asta e): o echipă, când se vede net depășită valoric, începe cu conștiinciozitate să dea la gioale. Şi dă și dă până încep să trosnească oasele, să sară sângele peste tot și, colac peste pupăză, arbitrul, prelucrat cu mare grijă încă dinaintea meciului, mai și face nonșalant pe orbul. La un moment dat, se aude trosnind o vertebră a parlamentului. Verdictul doctorului - paralizie! Curând, anumite partide intră și ele în colaps. Pe-acolo s-a instaurat de ceva timp tăcerea! Se tace strident, pentru că cei mai vocali jucători ai lor au fost puși frumușel pe bară (sau mai bine zis după bare). - "O meritau" zicea cu fermitate arbitrul. Deja nu se mai aude decât o frică tăcută… și, din când în când, fluierul arbitrului cu acel "Ciocu Mic" amenințător. Nebunia s-a generalizat! La televizor vezi frică. La biserică vezi frică. Căci, da! S-a ajuns din păcate până acolo. S-a întors istoria, ce mai! Scapă cine poate!
Nesiguranța amorezului
Dintre atâtea moduri de a te iubi, care, cumva, nainte-mi s-ar putea ivi, ce șanse aș avea eu a-l deosebi pe-acela căruia etern te-ai potrivi?
Noua religie
suficiența? extrem de răspândită la oameni mult prea des religie la partide raiul virușilor? când în mijlocul pandemiei de suficiență viața își dă viața viitorul? cel mai probabil ruină când noua religie se luptă cu virușii prevenția? deși mulți la-nceput o bagatelizează-n mod rizibil puțini râd și la urmă dezastrul? până-a se pogorî ca un trăznet s-a tot anticipat salvarea? greu de zis unii propun distanțarea față de semeni alții ceva mai inventivi pe cea față de noile religii apar totuși voci care ar miza mai degrabă pe cea față de propria suficiență...
O fază dintr-un meci al seducerii…
Unul, odată, făcând-o pe sensibilul: "Există așa goluri, din păcate, pe care,-n ciuda așteptărilor, nici timpul, pân' la urmă,-a le umple nu prea poate!" − Desigur... (îi ținu o tipă hangul, mustind de ironii, virtuos, reciclate), iar mintea-ți fără îndoială-i unul din exemplarele cele mai relevante…
O întrebare copilărească
Dac-ar fi filozofia numai o scanare a universului cu-ajutorul rațiunii, prin care se caută subtila decriptare, în definitiv, a adâncimilor gândirii; parc-aș înțelege-atunci de ce prind a gafa, prea adânc în minte-mi când caut a accede, ori, în actu-ntâmplător de-a filozofa, de ce-s constrâns de-mprejurări numai la a crede. Iar la al crezurilor labirint cum mai toți tind a contribui, pare că și filozofia, cu ale Ariadnei paradigme, ocazii-a dat dintotdeauna, orișicui, de-a construi noi căi în măsură, obscurul, să-l destrame. (De-aceea poate-atâția,-n fel și chip, i s-au împotrivit, sugerând de mii de ani că «ce-a adus nou pân-acuma nu-i decât magia de-a flatula vreun suflet zăpăcit pe care încă, "Dreptul Crez", n-a apucat a-l parfuma.») E însă filozofia numai o scanare a universului cu-ajutorul rațiunii, prin care se caută subtila decriptare, în definitiv, a adâncimilor gândirii?
O stupizenie
S-ar cere-un referendum! - La vot a supune de chiar s-or impune mofturi prin referendum.
O tentativă riscantă de snobism...
Destui ajung, se pare,-a regreta ce n-au facut, mult mai mult decât ce au făcut... E-n trend! Ce vrei? Deci, lasă-mă să te întreb și eu ceva care mă frământă mai rău ca orice altceva: "Dacă s-ar întâmpla să nu pot continua cu tine, dar nici fără de tine... Tu, ce crezi? Ai putea trăi cu mine? Dar fără de mine?"
Orbit de iluzii
Când viața-ți schioapătă-n derivă și singura ta bază-i un baston, n-aștepta lumea să se poarte ca o puerilă divă dispusă-a-ți privi mersul cu-atât mai concesivă cu cât ți-e sprijinul mai de bonton. Când, pe-alocuri, semeni clipe de lumină și culegi ruină, iar șubrezimea punților spre năruitu-ți vis vestește gradul deznădejdii ce-o să vină; nu-ți construi, pe-acele punți, vreo strategie anodină… Suprimă-le, mai bine - să nu lași loc de compromis!
Pasiune nefastă
Melancolia iubirii cu pasiune ce tinde-a-și ține-aproape propriul obiect, cu fermitate, sănătății, i se-opune, când pasiunea o susține-n intelect.
Patetică temere
Cât oare-i de posibil ca brave garanții, odată ce te-ai compromis, să poți susține, sperând poate că tocmai vreun om la care ții te va privi cu mai puțină suspiciune; când până și-mbiindu-l cu fraternizarea pe vreunul care-i cam ca tine de pătat, îi forțezi adesea, duhnind, aprecierea că demn ești cât mai grabnic de a fi evitat?
Pe când încă-mi păreai...
"E dezarmant cum interesul față de ceva de-obicei dispare-n om imprevizibil; geaba transpar, ici colo, ironii de mucava, perorând că-n viață nimic nu-i durabil." De-aceea poate-am cutezat o vreme să-mi înșel, bunul simț, când dam răbdarea a-ți aține, tot așteptându-ți vreun dezinteres pentru acel infernal dezinteres față de mine.
Pe culmile depresiei
Când nu sunt deloc uși la care să mai poți să bați, absurdu-a reusi o clipă măcar să-l abați, când drumurile tale toate în juru-ți se închid de întâmplare amputate, blocându-te în vid, când nu prea își mai dă silința nici moartea de a te înspăimânta, găsind suficient cum viața nu contenește-a te persecuta… În ăste neguri, când apuci vreun capăt de speranță, să nu te miri dacă-ți aduci până și ție greață.
Pe lac
fluture-agitat - salcia pescuiește ce de stele-n lac
Plimbare în parc
De nerecunoscut aproape-mi pare parcul, identific greu și-n mine ceva trăsături, când fără țintă ne plimbăm pe-alei iar lacul ne proiectează, un pic distrat, în veseli nori. Cât de-animate-mi pot părea acum mai toate... Până și flori, pe-alocuri, îmi surâd complice, doar de-undeva, un pom trecut, mă dojenește: – Ce-i, tinere, cu uitătura asta rece? Ești idiot? Nu vezi că fata te-ndrăgește? – Vezi dumneata, bătrâne, doi tirani feroce tot mi se luptă-n suflet, de o vreme-ncoace; iar cum iubirea și-ndoiala, ceva-mi zice, nu vor cădea în vecii vecilor la pace, spune și tu amice, ce-aș mai putea face? În timp ce, tachinându-mă, tu mă-ntrebi: "Ce ai? Nu cumva ți s-a urât de-ale mele grații?", copacu,-n mod isteț, ține să-mi precizeze: Neîncrederea băiete? Las-o pentru "genii"! Că-i greu, fățărnicia, să o camufleze… Amuzat, gândind: "Asta lipsea-n itinerar: vreo subită plictiseală care-ar apăsa cât să simt, eventual, acel gust ordinar pe care-n lipsa ta tot timpul ține-a-l lăsa locu-acesta cu nemeritatu-i lac murdar..." îți spun: M-abțin! Prea-mi pare-a-ți displace că visez o lume-n care pot, cât de cât, să evadez; un loc în care noaptea n-ar putea pătrunde, nici când mai scapi un mod anume de-a surâde… Şi tac: Ai impresiea că de mă voi trezi din "realitatea" ce am descoperit-o, vreo evidență, instantaneu, m-ar îngrozi? Chiar de mă crezi sau nu, aici te-nșeli ispito! Crezi,de pildă,-a nu ști eu când ne-o sta de veghe, pe-nserate, luna, cu amorțirea-i rece, urmând ca razele-n elanu-i nepereche să-ncerce-ușor, ușor, vraja-n beznă s-arunce, că vei da a m-amăgi, șoptind la ureche: "Nici nu gândi, iubite, să mă lași încalte! Deși-i musai să plec, doar strânge-mă în brațe!" Tresari ușor, dup-aia: Jap! – Îmi ceri să am și eu răbdare, căci nu te poți lega la cap atâta timp cât nu te doare… Caut unde-am greșit, dar peste-atâtea șoapte ce pașii-ți tot mai departe-n aer ridică, cu glasul cel mai deslușit se detașează, straniul copac, sătul să mă mai dăscălească: Fii bun, băiete! Ia-o, cătinel, spre casă! Deja s-a răcorit și se cam înoptează...
"Poem" morbid (în urma marelui incendiu)
Frumos că au ieșit oamenii în stradă... (Aveau dreptate, poate, să caute schimbarea.) Ura! Guvernul a căzut! (Deși, președentia încă se mai tine... și chiar a-nceput mai aprig dansul politic...) Ce mai, s-a terminat cu doliul! Totul acum e bine... iar viitorul ne este, în sfârșit, la adapost de orice fel de incendii. (Haidem, deci, cu toții, să ne prindem în hora României lucrului bine f****)
Potențiali poli ai ironiei
La unii oameni, lipsa dubioasă-a ironiei, are stresantul dar de-a te intimida, mai ales când, sub efectul autoironiei, propria-nțelegere tinde-a te trăda. La alții (ăi mai mulții), dimpotrivă, ironia, e-un mod predilect de-a-și demonstra prostia; înțepând, ei pot părea chiar că-și află armonia mai cu seamă când mobilu-i dușmănia.
Povestea unui vânător
(O ciripire îndulcită-n pripă: "O pasăre ce zboară dac-ar fi iubirea, mi-aș dori să-i fiu barem o aripă, iar cealaltă aripă să-i fie, cumva, ea...) Aproape-amuzat de-a sa îndrăzneală (tot zbura o pasăre un pic prea-n preajma mea), arma am scos-o fără de pripeală, trăgând s-omor plictisul și-așa… să vadă ea. Pradă usoară, năravuri de gâde - cliseu clasic întregit de-o străfulgerare: "Ce-o fi mai plăcut? S-o admiri cum cade? Sau să-i privești de-aproape chipu-n timp ce moare?" (Eram pe atunci de-un cinism epocal, așa c-am luat-o mândru-n palme sfidătoare, cu un simplu gest, la fel de natural cum rupe un grădinar, de-obicei, o floare.) Rana-n aripă, sub cerul prea senin, o fi atins vreo coardă… că-ntr-o clipă iată, purtând stigmatul unui insolit chin mă podidiră lacrimi pe-obraji prima dată… (Cât ușurează plânsul atare mâhnire, nu-mi prea păsase pân' atunci mai deloc, obișnuind oricare stupidă pornire să o iau în râs precum un dobitoc) Asta-i culmea! îmi ziceam, însă, unflând prețul, nu m-au luat deloc minuni pe-ocolite; prea tulburat la câte-si pot pierde brusc sensul, aripă-ajungând întru-nvățăminte. Zborul meu părea hotărât s-atingă, piscuri nemai atinse de vreun alt flăcăiaș; vezi însă c,-atent, decidea să tragă, de-undeva din ascunziș, un nu știu ce țintaș... Ce-a urmat apoi? – Un tunet percutant… Iar celui de-a reușit cu glonț a m-atinge, c-o gaură-n piept, sângerând galopant, i-am oferit plăcerea, brută, de-a mă stinge.
Prietenilor din copilărie
Prieteni, unde sunteți? Pe unde rătăciți? Că eu, vă caut de atâta vreme încât aproape toate se duseră din cele ce ne-om fi greșit... Mi-e strigătul mototolit de anii, vrând-nevrând, cedați singurătății și nici ecou-i nu mă mai mângâie, pentru că el, sortit, credeam, să vă găsească, mă îndemna să sper atuncea când, murind, tot refuza a îmi mai îngâna chemarea. (Însă, cu timpul, anii-mi dăruiră riduri și îmi cerură-n schimb auzul...) Prieteni buni, vă vreau ca altă dată când molipsiți de-atâta voie bună nu ne păsa că va veni un timp când vom uita chiar și de ultimele clipe petrecute împreună. Prieteni, unde sunteți? Pe unde rătăciți? Vă cat de-atâta vreme c-am și încărunțit.
Printre cele mai triste lucruri
Când nici măcar acas' constați că nu mai poți să te simți așa…, precum acasă; și în sfârșit ajungi amarnic să admiți situația-ți că-i tenebroasă, când tot ce îți era odat' familiar devenitu-ți-a dureros străin și nici nu îți prea e suficient de clar la ce-ai merita să-nfrunți acest chin, când de veacuri viața nu-ți mai este viață, ci doar bun motiv pentru a sfârși și-ți simți, din ce în ce, oricare speranță mai înclinată spre-a se mătrăși, când cauți în sine-ți a te refugia, mai uitând c-ai fi,-n fapt, doar ruine, vai de n-afli, barem, cum ți-ai apropia delicatul gust pentru culmi terne.
"Profunzime" fotbalistică
Mult prea des de-o dai în bară, din teren ești pus pe bară, și-i greu, când ți-oi cere "dreptu", a n-o da cu stângu-n dreptu...
Pure naivități
Bolnav, de mintea prinsă-ți lași în noi și noi răspunsuri, atunci când vreo neșansă te-aruncă-n pustiuri, ne prea văzând viitorul decât în culori tulburi, conturate de-un prezent care-ți dă fioruri, cel mai probabil este-a trece-ndestul timpul, oarecum, până-a ajunge-n stare să-ți reamintești cât e de improbabil a-ți clădi trecutul, noi eșecuri, niciodată, neriscând să-ți însușești. Iar de-ncrederea în sine o vei mai și căuta, fără vreun rezultat, la cei câțiva prieteni, nu te baza c-ar folosi a îi tot îndepărta, scoțându-i cu-ale tale prea tare din pepeni… Dar nici nu gândi c-ar fi chiar inacceptabil, a le face, acestora, un oarecare bine, tratându-i indiferent (într-un mod amabil) până ce vei avea din nou tăria de a-ți spune: "De ce, la despărțirile cu mult prea mari regrete, n-am da oare să-l trezim, cumva, în noi, pe-Orfeu, "cu cântec", transformându-ne speranțele deșarte în ne-nsuflețite exponate de muzeu? N-ar fi mai realistă și-ntr-un fel vivace, o revenire,-n acest mod, a noastră, la izvoare – cântul purificându-l pentru-a readuce în propriile suflete o limpede-ncântare?"
Puterea prieteniei
"Să-ți vezi dușmanul jubilând, atuncea când distruge sau acaparează cu-aviditate, rând pe rând, aproape tot ce pentru tine chiar contează." Iată ceva ce câteodată stabilește cât patetism te-a înglodat, culminând când "omul" care-astfel miruiește ți-e și-n amic insinuat…
Puțin despre cinism
"Act cinic", cândva, un tânăr, spunea "e manifestul imoralității vreunuia, împrăștiat la coliziunea cu vreo pretinsă moralitate a altuia." "Frumos zis, deși cam pedant... Nu crezi?" făcu, tristă că-ntrebase, o domnișorică. "M-ai impresionat! Totuși, ia zi, asta și heterosexualilor se-aplică?"
Regretabilul regret
Dac-aș fi știut cam ce-i de făcut pân-a mă convinge că nu mai convinge adânca-mi credință în buna-ți credință, poate, cum necum, ne-am fi tăcut și-acum la fel cum o făceam când ne tot duelam cu-acele-asurzitoare gânduri din dotare: Al meu - suspect de jalnic, deși usor șăgalnic: "De ce nu suntem și noi oare precum acele cupluri care cel mai bine se-nțeleg tocmai când nu se-nțeleg?" Al tău - mai obraznic și-un pic prea năvalnic: "Hai, răbufnește! Spune ce te doare! Urăsc când fac să pari un idiot! Lasă să-ți curgă vorbele izbăvitoare, până să devină prea de tot!" Hm! De-as fi știut cam ce-i de făcut pân-a mă convinge că nu mai convinge adânca-mi credință în buna-ți credință...
Școala
"Hm, de serviciu pe școală… Ei, asta chiar că-i bună! Ce mai baftă ireală peste mine să vină!" Cam asta-și zicea elevul, când la poartă apăru, cu-adevărat, miracolul, printr-un domn care-i ceru: – N-ai vrea din clasă s-o aduci pân' aici pe eleva… Nu am chei... - ce să îi faci? Și-acas' nu-i altcineva… Pe loc, micuțul înlemni: insul, vorbea despre ea… (înger, ce se pomeni, de ceva timp, că-ndrăgea. Zâmbetul ei... doar el știa în ce moduri răscolea, tăindu-i respirația mai mereu când o vedea.) Dâsul, pesemne, îi era vreo rudă-apropiată, așa-ncât, spre-a nu-l dispera, se conformă pe dată. Acum pare că-i momentul, ceea ce simt, să îi spun, gândi-n grabă prichindelul - O să dau tot ce-am mai bun! Din mers, deci, prinse-a "dichisi" planul cum urma s-o ia, pentru a n-o prea plictisi sau, netot, a o speria. Deschise ușa și concis "lămuri" cum sta treaba, ea-l privea…(părea un vis), pe când profa-l întreba: – Măi băiete, cine-o cheamă? Să ne dumirim nițel… (Zăpăcit de-acea enigmă...) – Păăăi…, un om! răspunse el. S-a râs ceva pe seama lui, până și ea surâse… - Astfel, elanul tontului, din fașă, se-ntrerupse.
Șlefuitorului
Șlefuiește-atât cât crezi, precum apele în roci, dar ai grijă ca-ntr-o zi sufletul să nu ți-l toci!
Tanka. Pentru a câta oară?
Ies nori din vulcan Grăbiți cocorii pleacă prin zaț de cafea Pentru-a câta oară dar o ultimă țigară
Tot gravitând în jurul morții…
A fi sau a nu fi, dintre atâtea lucruri,
«Ceva născându-se-n ceva fără motive,
ceva simțind într-un ceva ce-l și include,
ceva făcând numai ceea ce poate face,
ceva-n altceva incapabil de-a-l exclude.»
un nu-stiu-ce care mai se-ntreabă uneori:
«Ce oare-ar fi devenit văduvit de toate
ce făcut-au uneori viaț-a-i părea dragă
ori de-acelea care-au dat, lumea, să-i arate,
prin evidențe, cât i-ar lua,-n fapt, s-o-nțeleagă?
Sau cum oare ar putea chiar totu-ntrezării,
un ceva ce totul, în vreun fel, l-ar naște,
fără a rezolva problema conjugării
verbului inexistent de "-a autonaște"?
Sau cum legat de karmă..., ori de reîncarnări… ?»
Poți oare ființa o-ntreagă veșnicie
ca parte-a valurilor spumegând de muritori,
animat, metodic, de actul de-a te stinge
ce-amintirile-ți disipă, ori de câte ori?
Tranșarea unei probleme (Abandonul)
Nu că începuseră să ți se vadă cărțile, jocul acela... mi se părea puțin stânjenitor, ci, fiindcă reprezenta unul din trucurile, cu care, uneori, mai confuzai vreun amator. Un timp, am bănuit că-i doar o trecătoare glumă, care-ar fi pierdut din farmec, ne prea luând-o-n serios. Mi-am zis, apoi, știind că tot ce-ncepe se și curmă, c-ar fi păcat s-o ținem langa c-un joc așa hidos.
Trăiește clipa...
Crezi c-ai a te împăuna cu "clipa pe care-o trăiești"? Poate n-ai dat peste vreuna de care să te îngrozești!
Un băiat hotărât
Băiete, vezi că nu-i de joacă cu femeia năzuroasă… Chiar de se-ntâmplă să te placă, ea, extrem de grațioasă, te răsfață ce te răsfață, pân' ce face, bunăoară, ca viața din propria-ți viață c-un simplu gest să dispară… Cam astfel fierbeau să-l descânte, părinții amărâtului, când încercă să le prezinte frumoasa jumătate-a lui. El, intuind ce-i tot frământă, c-o uitătură-i copleși: "N-o să pretind c-ar fi vreo sfântă, dar nu-mi luați dreptul de-a greși…"
Un loc plin de semnificație
Acolo unde n-ajungeau iluzii răsuflate, sau, cel puțin, nu se ştia de vreun alt precedent, tu, hotărât-ai să m-aduci, brusc, la realitate prin acel gest contrariant… care pe loc m-a-nfrânt. Acolo, unde altele doar mi-ar fi arătat, jalnic, cum poți să fii moral din imoralitate, complicată ca de-obicei, concis, mi-ai demonstrat cam cât face-a fi impudic chiar din pudicitate. Acolo… unde, ca nicicând, măiestria-ți de temut culmina cu "o directă" crunt de necombătut, este-ntâia oară-n care, cu durere, mi-a părut că, deja, fără speranță, din păcate, te-am pierdut.
Un cuplu fericit...
Care dintre-acestea, spuse-odată unul: "Nimic nu se pierde, totul se transformă!" și "Toate se transformă, mai puțin totul!", oare-o fi de spus cel mult așa... de formă? Cine știe? Totuși, de-unde până unde mă tot provoci cu-aste salturi insipide? Pun pariu că pân' și curcile ar râde: Gingaș cuplu! Romantismul chiar îi prinde!
Un simplu gând
Hm! Cât de puțin a lipsit să te știu, cel mult, ca personaj generic... Vrun gest prea vag sau al vremii capriciu iar acum mi-ai fi fost, pur, nimic.
Un crez prostesc
Demult, credeam că într-o zi mă voi plictisi de mine să nu-ncetez a mă trezi tot gândindu-mă la tine. Eram prea tânăr pe atunci să pot privi obiectiv, chiar și în ape neadânci, cât puteam fi,-n fapt, de naiv...
Unde dai și unde crapă
Un bătrânel, odată, gândea la lumea toată, privind pierdut în zare pe-o bancă oarecare… Contemplă ce contemplă pân' ceva se corelă și-avu o scăpărare reflexă uimitoare, chibzuind prea acustic: "Nu se-ntâmplă chiar nimic din pură întâmplare!" fix spre o trecătoare... Imediat apoi izbit c-a fost, poate, auzit, glumi și-a motivare: "Parol, e de la soare..." Aceea, derutată, simțindu-se vizată, vizibil amuzată, se eschivă pe dată: "Scuzați!" (căci nu se cade în niciun caz a râde de cei ce-s foarte-n vârstă…- Părea bine-crescută!) Scurt consultându-și ceasul, apoi, își reluă drumul, zicându-și grăbind pasul: "Ce texte avea moșul!"
Vânătorul și felina
Când ea-l săruta parc-o făcea numai din nevoia de-a-și marca teritoriul; el, cu vederea, asta-i trecea, știind cine-i prada și cine-i prădătorul… "Nu-i firesc, oare, să fie-așa?", reflecta el plictisit, "Doar suntem la-nceput! - Măcar dorința-i de a tranșa, din ochi, nu prea dă semne să îi fi dispărut." Mai apoi, el, a tot evitat copilăreasca joacă de-a "cine-i mai prejos", gândind c-ar fi-ndestul respectat, încât, ea, să-l contreze, luând-o prea-n serios. Un timp îi merse, însă, săpat, pân' la urmă, de realitatea cea dură, se trezi nu doar crunt asaltat ci și indiferent în a lua vreo măsură. Pe când colții-n gâtul lui mușcau, ea,-ngăimă în treacăt: "Știi? Cred c-o să-ți duc dorul!", iar ghiarele-i îl chestionau: "Acum, cine-i prada și cine-i prădătorul?"